Cartea zilelor noastre: O tinerețe distrusă

0
156

De Securitatea lu` Dej. Prin plebei și zeloși slujitori. Într-o școală militară de la Sfântu Gheorghe. Al cărei elev cu voie era și Alexandru Mihalcea. Fost student la Ziaristică, în Capitală. În ”obsedantu` deceniu” autohton. Din secol trecut. Când izbucnirea maghiară anticomunistă le dă fiori bolșevicilor răsăriteni. Și represiunile sunt nemiloase. Chiar și pe plaiu` nostru carpato-danubiano-pontic…

Sandu studentu` se satură iute de propagandiști. Ai marxism-leninismului mincinos și stalinismului megaodios. Ca, de exemplu, Leonid Tisminetski, Tamara Dobrin. Sastisit de lozinci și realități cumplite părăsește aula. Ajunge-n armată, ia contact cu vulgu`, mizeria, decepția. Se resemnează în primă fază și suportă privațiuni fel și chip. Dar, într-o clipă nefastă de slăbiciune cedează. Semnează un angajament, din păcate. Învins de ceiștii inculți și bine plătiți să puie mâna, ocult, pe ostași. Mihalcea nu colaborează nicicum, însă teama de represalii îl ia în primire constant. Știindu-și hârtia-n dosaru` ce se îngroașă vertiginos. Iară represaliile nu-l ocolesc. Ajungând nevinovat în arest, în proces și-n colonia de muncă din Insula Mare-a Brăilei…

Toate astea și multe altele încă le rostuiește-ntr-o carte*, mărturisitor. Își arată viața, în parte, așa cum a fost. Își blamează vina. Explică mecanisme. Înșiră-ntâmplări. Prezintă personaje, reale-ntrutotu`. Arată documente. Narând coerent, amar, elocvent, locuri, oameni, fapte cutremurătoare. Dintr-o epocă grea. Nimicitoare de conștiințe, valori, idealuri și nume merituoase, știut creatoare…

E drept că-ntr-un târziu Alexandru-a făcut jurnalism. Cu vitalitate și de calitate, precum am citit satisfăcut postdecembrist. Dovedindu-se, benefic, și scriitor. Viguros, riguros, curajos. De cert interes. Căci a îmbinat iscusit, potrivit istoria chiar de el trăită, cu literatura. Luciditatea, acuratețea, cu analiza, franchețea. Voința, cu credința. Știința și amănuntu`, cu echilibru în text. Dorința de a împărtăși, cu înclinația condeiului spre mărturisire. Mânat de simțire, de nobilă menire de-a se spovedi. De a povesti și a lămuri ceva dintr-un veac mult prea crâncen, blestemat. Închei, d-aia, adecvat: un omagiu datorat celuia încarcerat, la pană clar talentat, e astă tabletă sigur incompletă, însă elocventă atitudinal. Adevăru`, dreptatea, Mihalcea o cer cuvenit…

Adrian SIMEANU

*Alexandru Mihalcea, …Și m-au împins în întuneric, Ed. Menora, 2012