Am descoperit muzica în copilărie, la difuzorul familiei. Fie ea populară, ușoară sau grea. Apoi, în adolescență, ascultându-se-n casă Europa Liberă, am descoperit piese beat, pop, rock, din Vest. Câte una se mai auzea, din când în când, și pe la postul național de radio. Spre sfârșitul perioadei liceului, au ieșit la lumină și unele trupe românești. ”Sincron”, ”Phoenix”, ”Mondial” (în care cânta, ca baterist, vecinul meu Florin Dumitru), de exemplu. Îmi aduc aminte chiar de un articol din ”Scânteia tineretului” a acelui timp, ce înfiera ”Sfinții” (anteriorul nume al amintitei trupe timișorene), ca fiind niște indivizi nespălați, cu blugi strâmți și soioși ori cruci pe piept atârnând. Ca-n piesa ”Vremuri” de mai apoi.
Ulterior, prin `67, am ascultat ”Phoenix” la Casa Studenților din București. Iarăși, prin`69, la Festivalul Club A, în cadrul căruia au evoluat și ieșenii de la ”Roșu și Negru” sau ”Olimpic `64” cu Dorin Liviu Zaharia.
Tot în același an l-am cunoscut pe Valeriu Demetrescu, un oltean cu educație muzicală semnificativă. Care mi-a revelat util muzica simfonică. Aia grea din copilărie. Am început să merg adesea la Ateneu și la Sala Radio. Stabilindu-mă-n Pitești, făceam naveta în Capitală la diverse concerte. Până când a fost suspendat personalul de noapte dintre cele două orașe.
Intrând în actualul mileniu, aș reaminti recitalurile din aula universității locale și, desigur, concertele filarmonicii municipale, înființată în 2007, vara. Am fost abonat și până-n pandemie n-am lipsit de fel. Am consemnat constant pe blogg ceea ce-am văzut și auzit. Dar aș menționa în context și manifestarea susținută de profesoara Saviana Diamandi inițial în casa lui Dinu Lipatti, din satul argeșean Ciolcești. Apoi la Școala de Arte și Meserii din Pitești. Ce a prilejuit întâlnirea cu soliști români și străini demni de interes.
Evident, n-aș avea cum să nu ascult și concerte din Festivalul ”George Enescu”, pe net. ”Poema Română”, cu imnul României regale, precomuniste, ori ”Rapsodiile” (semnal, altădată, al postului sus pomenit ce ne-a susținut neclintit prin eter), sunt de neuitat și întotdeauna de admirat (mergând necurmat la sufletul românului adevărat). Firește, multe-ar fi de povestit, mult mai amănunțit, dar prilejuri s-o fac s-or mai ivi și altădată. Că muzica mi-e dragă cât voi mai fi pe pământ…
Gheorghe NEGUȚ
