Tipu` le are cu sportu`, rocku` și cartea. American tipic de azi, aș cam zice. Scriitor cu sârg la gazete. Da` și de romane d-alea de succes. Precum ”Marți cu Morrie”*. Ce face ocolu` planetei de niște ani buni. Impresionând pretutindeni. Fincă perspectiva apusului, știută, nu poate fi indiferentă. Nimănui. Nicăieri. Nici lu` Morrie care luptă cu ea fără șansă, nici lu` Mitch. Care-asistă, neputincios, la agonia acestuia. Ca la un curs. Ultimu`. Despre o maladie tare nemiloasă. Și ravagiile sale inevitabile. Despre neputința omului în fața destinului crunt…
Morrie i-a fost cadru didactic lu` Mitch. Într-un amfiteatru universitar. Viața-i desparte o vreme. Da` se regăsesc dup-o emisiune tv. Cu profu` deja-n suferință. Grea și urâtă nespus. Atins de-o scleroză chiar neiertătoare. Se mai întâlnesc de patrusprezece ori până la cumplitu` final. Marțea. Lâng-o fereastră de unde se vede mereu ”un hibiscus pitic cu flori roz”. Căutând sensuri. Ce, oricum, nu schimbă soarta. Și n-amână sfârșitul. Oricât ar fi de adânci. Și revelatorii…
Pentru oricine-i curios s-o afle, povestea lu` Albom e zguduitoare. Deoarece boala și moartea nu cer voie ca să lovească. Doar dor. Rău de tot. Și înspăimântă neîndoios. Și p-ăl ales, și p-ăi din jur. Citiți-o, dară, neapărat. Ca să înțelegeți că nu suntem decât ”praf în vânt” și-un ”vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi”…
Adrian SIMEANU
*Mitch Albom, Marți cu Morrie, Ed. Humanitas, 2007
