Perioada pandemiei, a izolării, mi-a permis să văd multe filme, mult mai multe decât în alte împrejurări. Până anul acesta (anul ce a trecut de la începutul pandemiei) nu am spus despre un film că m-a sensibilizat în mod aparte, însă la începutul lui august 2020 – când eram singură acasă- am văzut un astfel de film. „Ordinary love” este titlul acestuia și spune povestea unui cuplu de oameni obișnuiți care dau piept cu realitatea tristă a cancerului la sân… în film nu există explozii sau orice altă tensiune specifică filmelor hollywoodiene, aș putea spune că nu are acțiune și ,dacă în mod normal, aș fi spus că un film fără acțiune este plictisitor, de data aceasta am stat în fața ecranului cu toată luarea aminte, atunci am înțeles maxima „viața bate filmul”.
Nu îmi propun să deapăn firul acestui film, ci doar câteva lucruri care au fost aparte pentru mine: când soția începe să facă tratamentul uită să-și hrănească peștele auriu din acvariu și, la scurtă vreme, soțul îl găsește mort și, deși nu a pus preț pe creatură niciodată, hotărăște să-l înlocuiască cu unul identic… bănuiesc că semnificația acestei secvențe este dorința acestuia de a-și menaja soția bolnavă de pierderea peștelui, care- la rândul său- amintea de pierderea unui copil. Filmul se încheie așa cum a început: cei doi soți își fac plimbarea zilnică împreună. Până să văd acest film, voiam – ca mulți tineri- să întâmpin aventură, să fac lucruri mărețe, care să rămână în istorie, însă -după ce am terminat de vizionat- am conștientizat că este un privilegiu să fii obișnuit, să-și duci viața fără evenimente radicale, într-o rutină tihnită. Și mi-am dat seama că vreme de aproape 4 ani am ținut în sertar o broșă cu FUNDIȚA ROZ- o primisem prin clasa a 12 a de la o campanie stradală, îi cunoșteam semnificația, dar nu o și înțelegeam… În timp însă, când am depășit ignoranța specifică adolescenței și au început să mă intereseze genul acesta de statistici, numărul de 7000 decese pe an cauzate de cancer a stârnit în ființa mea o neliniște, pe care mă temeam nu doar s-o rostesc dar s-o și gândesc.
N-aș putea spune exact cum, dar filmul „Ordinary love” mi-a adus o schimbare în modul de gândire, m-a făcut să țin seama de faptul că natura umană este efemeră și încă misterioasă, iar în ziua aceea, după ce am văzut filmul, m-am tuns foarte scurt, băiețește… nu mi-am propus neapărat să donez părul, ci am vrut să manifest tacit, în înfățișare, solidaritate față de femeile care pierd atât de multe în lupta cu cancerul și ,totuși, ies biruitoare. Pentru mine, ele sunt super femei!
Ana-Maria Puiu
