Drag mie imens mi-o fi toată viața Deep Purple. Un grup britanic de rock, uriaș. Cu impecabili muzicieni. Între ei, pân-acu` vreo șapte veri, și John Douglas Lord. Clăparu` Jon Lord, mai pe scurt. Realmente, un lord în domeniu. Instrumentist și compozitor cu varii resurse. Și realizări câte și mai câte. Creator de soi, virtuoz deplin. Improvizator fervent și fluent. Inovând mereu, în chip iscusit…
L-am aflat într-o vreme când ideologia obtuză dicta pe aci. ”Europa Liberă” având meritul ăsta de necontestat. Și câțiva prieteni de-afară. Prilejuri alese creând minunat s-ascult d-ale genului multe. De mine apoi oferite, decis, la postu` de radio național. În emisiuni p-atunci îndrăznețe, nu de puțini urmărite. ”Child in time”, de exemplu, divin. O capodoperă covârșitoare prin frumusețea-i neîntinată de timp. Unică, poate, tulburătoare. Atrăgătoare nespus. Lord, cu Gillan, Glover, Blackmore și Paice în echipă, dându-i drumul în lume, spre eternitate…
Și fiindcă-i vorba doar de un omagiu, să mai amintesc ceva potrivit: Jon a încercat și a izbutit să apropie de simfonic hard rock-ul. Trupa cea mică de marea orchestră. Să cânte-mpreună acestea chiar din Beethoven. Ingenios, cu impact, sigur onorant. Insist s-auziți ”Sarabanda” iscată de Lord, splendoare vădit. Ori concertele date în timp, păstrate cumva. Impunătoare enorm. Stând mărturie pe veci că muzica lux e perenă. Și giuvaiere naște de-a pururi, dacă pe portativ se așterne cu har. Închei, ca atare, așa: John Douglas Lord, muritoru`, nemuritor deveni. El a plecat în alt loc, dară rămâne cu noi, neuitat. Nemăsurat respectat și mereu apreciat…
Adrian SIMEANU
