Sau Wolters, desigur. Un sexagenar în plină formă. Înalt, viguros și impetuos. Cu simfoniile-n sânge constant. Lor vădit dăruit pe de-a-ntregu`. Stăpânind dezinvolt portativele pe care sunt scrise. Acaparând orchestra total când le are sub ochi. Energie și forță transmițându-i din plin, folositor, pentru ele…
M-am mai convins o dată luna trecută. La filarmonica loco. Unde Theo dădu viață, mai mult decât inspirat, ”Scoțienei”. A treia, în la minor, de Mendelssohn-Bartholdy. Lăsată lumii de-a pururi ca o capodoperă. Chipeșă, semeață, trainică, măreață. Rostuită, însă, nu chiar pentru oricine…
Ei bine, olandezu` nostru` de azi, cu potențial adecvat, o tălmăci pe măsură. Onorant categoric. Precis, expresiv, nuanțat, cadențat. Punând orchestranții la lucru cu mână de fier. Atent și fluent conducându-i de la un capăt la altul. Imprimând rigoare, entuziasm, tenacitate. Tumult ori blândețe, după nevoi. Pregnanță, impact și aplauze lungi obținând drept urmare. Întărind convingerea că-i un simfonist tot mai apăsat. Chiar de nu creează, ci doar recreează giuvaiere dintr-astea perene. Este experimentat în astfel de cazuri, se implică la maxim, se dăruiește la fel. Parcursu` sonor ieșind firesc izbutit, în mod fericit…
Tocmai de aceea, închei textulețu` cu un paradox: nu voi, la Pitești să-l văd în exces. Mai răruț, că-i mai drăguț, precum se spune-n popor. Filarmonici, prin țară, mai sunt. Apte să pună-n valoare sporit, diferit a` sale resurse-n domeniu. Stimulându-l mai abitir, favorizându-l și mai bogat. Pe mine tentându-mă cert a umbla după dânsu`, sârguincios, curios, cu folos…
Adrian SIMEANU
