Alexandru Ioan Cuza, între calităţi şi defecte.

0
396

Un om care nu iubea fastul, averile, dar nici munca. Nepăsător, zeflemist, dar cinstit şi milostiv, iubitor al femeilor frumoase şi pasionat de cai. Aşa îl descriu istoricii pe Cuza, domnitorul Micii Uniri.

Alexandru Ioan Cuza, artizanul unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie de moldoveni, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie de origine greco-italiană din Constantinopol.

Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad. A învăţat până în 1831 la Iaşi, la pensionul condus de francezul Victor Cuenin, unde îi are colegi pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri.

În anul 1835 îşi ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept şi medicină, pe care nu le finalizează, şi devine membru al Societăţii economiştilor de unde îşi va înainta demisia în 1840.

La 30 aprilie 1844 se căsătoreşte cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache Rosetti și a soției sale Ecaterina (Catinca) (fata logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăușeni și sora boierilor cărturari Constantin Sturdza și Alexandru Sturdza) şi sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti.

În timpul Revoluţiei de la 1848, Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza, însă acesta a reuşit să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania.

A participat, de asemenea, la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina.

Ulterior devine preşedinte al judecătoriei Covurlui între 1849 – 1851 şi 1855 – 1856, director al Ministerului de Interne – în 1851, primind în această perioadă şi rangul de vornic.

La 6 iunie 1856 este numit pârcălab de Galaţi, însă imediat după decesul domnului Ghica este destituit de caimacamul Teodor Balş.

Ca formă de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza şi-a dat demisia din funcţia de pârcălab. Patriot cu idei liberale, nu radicale însă, Cuza a fost acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza care candidau susţinuţi de conservatori. La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova.

Un bărbat de statură mijlocie, însă arătos, cu o înfăţişare plăcută şi ademenitoare. Manierele lui erau distinse, ceea ce nu puţin îi ajuta în izbânzile sale diplomatice”, este portrerul făcut domnitorului de Bolintineanu în volumul ”Viaţa lui Cuza”.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României şi a primului guvern unitar, prin reformele sale – adoptarea primei Constituții românești, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, a învățământului -, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României.

După domnie a plecat în exil, la Viena, apoi la Paris, unde îşi manifestă interesul de a lucra în continuare în interesul ţării pentru aducereaunui principe străin, aşa cum făgăduise şi să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul abdicării forţate de la 11 februarie 1866. Deşi Cuza a dorit întotdeauna să revină în ţară, principele Carol a considerat că nu este oportun din cauza situaţiei politice din cel moment.

Ulterior Cuza este răpus de boală şi se mută la Florenţa, însă moare la Heidelberg unde plecase la tratament, la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani.

Este înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Defectele domnitorului

Despre omul Cuza s-a mai spus că era neserios, zeflemist, nu iubea munca şi prea nepăsător în legătură cu soarta lui.  ”Cuza apoi deşi foarte inteligent, cuprinzând uşor lucrurile, nu prea iubea munca. Pe de altă parte îi plăcea mult a râde şi a-şi bate joc de acei ce-l înconjurau mai de aproape, şi ţinea în seamă, prin o mare simpatie, pe acei ce primeau glumele lui. Aşa se făcu de el lăsă adeseori treburile pe mâinile oamenilor săi de încredere şi de se constitui aşa numita lui camarilă: (Librecht, Docan, Pisoschi) tocmai în momentul când el îşi înduşmănise într-un chip aşa de grav mare parte din clasa conducătoare, prin lovitura de stat”, mai relatează Xenopol. Ca om politic, Cuza a fost un iubitor al loviturilor zdravene şi neaşteptate.

Controverse

Deşi i s-a pus eticheta de cartofor şi s-a scris despre Cuza că era un mare amator al jocurilor de noroc, se pare că domnitorul nu avea patima jocului. Şi deşi s-a spus despre Cuza că a fost un afemeiat, mărturiile contemporanilor săi dezmint acest lucru. „Se imputau domnului patima jocului. El nu mai juca alta decât jocuri ordinare cu amicii, de când se numise domn. Îl acuzau de mândrie. În casă era amabil cu toţi; îi punea pe toţi să şeadă, le permitea să fumeze, să râdă. Îl acuzau de băutură; nu bea decât apă la masă şi un lichior după masă. Îl acuzau de patima pentru femei. Nu a despărţit nici un bărbat de femeia sa; nu a făcut să plângă nici o mamă pentru fiica sa răpită”, scrie Bolintineanu, în ” Viaţa lui Cuza”.

Când îl atingeai, niciodată nu-ţi rămânea dator cu răspunsul. El era foarte sincer, şi prieten adevărat; dar şi către cine nu-i plăcea, se arăta îndată, căci el nu ştia să se prefacă. El nu iubea pompa şi arătările exterioare şi făcea foarte puţin caz de ovaţii şi de sărbătoriri, pe care, cele mai de multe ori, le ştia că sunt de comandă.Era nelacom de bani, şi cea mai bună dovadă despre aceasta este că, după cum spune Bolintineanu, el a fost unul din domnii ce au ieşit din domnie, fără să fi făcut avere mare”, relatează A.D. Xenopol în volumul XIII din ”Istoria Românilor din Dacia Traiană”, volum dedicat domniei lui Cuza.

 

LĂSAȚI UN MESAJ